Un plasture din hidrogel lasă pielea să respire și o răcește în timpul efortului
Plasturii și senzorii lipiți pe piele sufocă zona de sub ei, motiv pentru care nu pot fi purtați mult timp. Un hidrogel construit la MIT lasă aerul să treacă și răcește pielea în loc s-o încălzească, deocamdată în teste pe grupuri mici de oameni.
Inginerii de la MIT au făcut un hidrogel prin care trece aerul. Purtat pe piele în timpul efortului, plasturele a lăsat temperatura pielii să scadă cu aproximativ 1 grad Celsius, în timp ce sub un plasture clasic din silicon temperatura a crescut cu 6,5 grade.
Este un rezultat de etapă timpurie. Testele pe oameni au inclus grupuri mici, între 2 și 10 participanți în funcție de tipul de test, iar materialul nu este un produs medical aprobat.
Hidrogelurile sunt materiale moi, cu conținut mare de apă, folosite deja la pansamente, electrozi și senzori purtabili. Problema lor e că sigilează pielea. Nu lasă aerul și vaporii de apă să treacă, așa că sub plasture se strâng căldură și umezeală, iar pielea se irită la purtare îndelungată.
Cum funcționează
Echipa a construit un hidrogel care păstrează 70% apă, dar are în interior o rețea tridimensională de canale microscopice pline cu aer, formate cu ajutorul unor particule de aerogel de siliciu. Căldura și vaporii ies prin aceste canale, în loc să rămână prinși la suprafața pielii.
Cifrele raportate sunt clare. Permeabilitate la oxigen de până la 185 barrer, de zece ori mai mare decât la hidrogelurile obișnuite. Transfer de vapori de apă de 10 până la 100 de ori mai mare decât la plasturii din silicon sau poliuretan. După 10.000 de cicluri de întindere, materialul își păstrează 95% din permeabilitatea la aer. Purtat continuu 10 zile, a permis în continuare citirea unui semnal ECG utilizabil.
Ce urmează
Studiul a apărut în 2026 în Nature. Aplicațiile la care se gândesc autorii sunt pansamentele pentru răni, senzorii purtabili de lungă durată și, mai departe, implanturile.
Limitările sunt spuse deschis de echipă. Materialul nu e lipicios prin el însuși, deci are nevoie de un sistem separat de fixare. Mai lipsesc evaluarea completă de biocompatibilitate, testele pe animale mari, protocoalele de sterilizare și trecerea la producție de serie. Pentru varianta implantabilă e nevoie de mult mai multe teste.
Chiar și așa, direcția merită urmărită. Dacă un senzor poate sta zece zile pe piele fără să o irite și fără să piardă semnalul, monitorizarea continuă a pacienților acasă devine mult mai realistă decât e azi.
Sursă: ScienceAlert